Se spune că în fața morții suntem toți egali și că singurul lucru pe care îl luăm cu noi este dragostea celor rămași. Dar în realitate, până să ajungi la poarta cimitirului, trebuie să treci de o vamă nevăzută, unde durerea nu se măsoară în lacrimi, ci în bancnote numărate pe colț de masă. Moartea unei persoane dragi ne lovește ca un fulger, lăsându-ne fără apărare, însă pentru unii, acest „haos emoțional” este doar contextul perfect pentru o tranzacție lipsită de scrupule.
Preot sau încasator? Când „milostenia” se negociază la masa de pomană
O prietenă, care a terminat Teologia și știe cu ce se mănâncă „sfânta misiune”, îmi povestea cu amărăciune cum a ajuns înmormântarea socrului ei, dar și a soacrei, într-un timp relativ scurt (6 luni) un fel de târg. Totul e pe bani, totul se taxează, de la lumânarea din biserică – pe care părintele te obligă să o iei cu pachetul, că doar nu merge cu una-două – până la „atențiile” pentru gropari, clopotari și cine mai trece pe acolo. Ea, care știe din cărțile sfinte că preotul trebuie să fie imaginea lui Hristos, s-a trezit în față cu un „contabil” care nu dă chitanțe, dar cere „contribuții benevole” cu preț fix. Dar culmea tupeului nu e la groapă, unde omul e oricum pierdut. Scenele cele mai urâte se petrec după, de cele mai multe ori la masa de pomană. Acolo, unde familia se adună să plângă și să dea de mâncare pentru sufletul celui plecat, apare și „părintele” să sfințească masa. Și după ce își termină de rostit frazele învățate pe de rost, se întinde mâna.
Nimic nu se negociază!
„Povestea noastră a avut loc recent, iar locul de desfășurare: una dintre comunele județului Vâlcea (nu dau nume, pentru că nu este un caz singular). Evenimentul? Moartea fulgerătoare a socrului meu și înmormântarea acestuia. Pe lângă noianul de tradiții și obiceiuri (fără o logică clară, care nu au nimic de-a face cu dogma creștin-ortodoxă, dar păstrate încă de societatea modernă datorită bătrânelor din sate (care nu sunt neapărat și înțelepte), a trebuit să facem față și cheltuielilor exagerate. Totul costă și costă al naibii de mult, de la lumânarea din biserică și nu una, un pachet, adică 100 de lumânări, pentru că așa ne-a obligat părintele să cumpărăm, până la “taxa” percepută de gropari. Și nu, nu ai voie să ai obiecții, nimic nu se negociează, prețurile sunt fixe: 100 lumânări=100 lei (nu s-au consumat nici jumătate, restul rămânând femeii care tămâiază), clopotarul (pentru că a tras clopotul de câteva ori) =100 lei; dascălul (țârcomnicul) =200 lei; preotul (care nu a cerut, dar a acceptat și a băgat bănuții în buzunarul propriu) =300 lei; capela + capac frigorific (pentru fix 18 ore) =200 lei; groparii (2 la număr pentru că su săpat o groapă de 1,60 cm) =800 lei; femeia cu tămâiatul (fără cărat apa) =250 lei, iar exemplele nu se opresc aici. Ce m-a frapat cel mai mult este că preotul este cel care accepta aceste tarife. Eu, ca o femeie simplă, dar cu frica de Dumnezeu, dusă de mânuță din fragedă pruncie de către bunica și mama la biserică, știu că preotul este imaginea lui Hristos în biserică. Iar ca absolventă de Teologie știu că rolul preotului în creștinismul ortodox este de o importanță majoră și are o semnificație profundă pentru întreaga comunitate de credincioși. Preotul nu este doar un simplu slujitor al Bisericii, ci este considerat un intermediar între Dumnezeu și om, un „păstor” al sufletelor, a cărui menire este să vegheze asupra comunității și să se roage pentru mântuirea sufletelor atât ale celor vii, cât și ale celor adormiți. Misiunea preotului este una de slujire față de aproapele, iar rolul său de mijlocitor este vital pentru sănătatea spirituală a comunității. El poartă, simbolic, poverile credincioșilor, iar prin rugăciune și harul primit la hirotonie, acesta ajută comunitatea să rămână aproape de Dumnezeu. Pentru Sfinții Părinți, preoția este o misiune care necesită sacrificii. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că preotul trebuie să renunțe la propriile dorințe și comodități și să se dedice necondiționat slujirii aproapelui. Și ce mai știu este că Legiuirile BOR interzic ca preotul sa fixeze “taxe” în ceea ce privește serviciile religioase desfășurate în biserică”, reiterează prietena mea.
Pe lângă „taxele” impuse, iată, de anumiți preoți, omul, în marea lui durere, totuși are milă și din proprie inițiativă scoate din buzunar cât poate, poate chiar mai mult decât uneori îi permite pensia sau salariul: un 300 de lei, un 500 de lei… sperând că e un gest de omenie. Și atunci se produce ruptura. Preotul nu se mulțumește, nu pune banii în buzunar cu discreție, ci îi numără acolo, printre farfurii și pahare. Și ridică ochii și spune: „mai dă și tu ceva… că mai am de dat și la colegu’, mai e și țârcovnicul…”. Și uite așa, de la o mână de ajutor oferită din suflet, se ajunge prin „negocieri” la 1000 de lei, cum a pățit un alt bun prieten, la o biserică din municipiu. Un alt milion de lei vechi după altul, până când omul îndurerat rămâne mut de uimire și scârbă. Unde e mila creștină aici? Unde e sprijinul pentru cel aflat în suferință? Ce simte un preot când vede că familia s-a împrumutat ca să-i acopere lui „tariful”?
Înaltpresfințite Varsanufie, Arhiepiscop al Vâlcii, știm că regulile bisericii interzic taxele astea mascate. Știm că totul ar trebui să fie „după posibilități”. Dar pe teren, în parohiile din Râmnic și din satele de primprejur, legea o face foamea de bani a unor oameni care poartă sutană, dar se comportă ca niște recuperatori. Nu este atac la biserică, este un strigăt de lehamite. Nu poți să predici despre sărăcie și smerenie, iar apoi să numeri banii la masa de pomană și să zici că „nu ajunge”. Asta nu e preoție, e jecmăneală. Și e păcat, pentru că în spatele acestui tupeu rămân oameni care nu mai vor să calce în biserică, scârbiți că harul a ajuns să coste mai mult decât o rată la bancă. În plus, din cauza acestor preoți care efectiv cerșesc acest venit, construiesc foarte ușor o imagine proastă asupra tuturor preoților. În Râmnic, avem preoți care chiar nu fac acest lucru, dar cei care fac le întunecă și lor misiunea.
„Taxele stabilite de consiliul parohial se referă doar la sumele plătite de credincioși pentru concesionarea și întreținerea locurilor de înmormântare din cimitire. Contribuțiile benevole reprezintă sumele oferite de credincioși cu ocazia săvârșirii unor Sfinte Taine și leturghii. Cuantumul acestora este stabilit de către Consiliul Parohial și are în vedere cheltuielile de funcționare a parohiilor. Sfântul Sinod a reiterat interdicția condiționării oficierii de către preot a slujbei înmormântării de plata vreunei taxe mai ales în cazul familiilor sărace, dar parohiile consideră necesare contribuțiile benevole ca donație din partea familiei pentru întreținerea bisericii parohiale. În aceste cazuri, preotul trebuie să elibereze chitanțe familiilor care au donat banii respectivi” – citat!
„Dar de unde chitanțe! Banii merg direct în buzunarele persoanelor mai sus menționate. Ca să nu mai punem la socoteală că fiecare pomelnic este însoțit de o anumită sumă de bani, că la fiecare pomenire a morților (parastas) mai scoți niște bănuți din buzunar care intră în buzunarul preotului și al țărcomnicului doar pentru că au bâguit 2 fraze la mormântul răposatului…și tot așa. Unde sunt, în aceste situații, empatia și iubirea creștinească? Mila și ajutorarea celui aflat în necaz și suferință? Și aș putea dezbate acest subiect, cu exemple și citate din Sfânta Scriptura și din Sfinții Părinți la nesfârșit, dar mă opresc aici și vș las pe dumneavoastră să trageți concluziile”, conchide prietena mea.
Poate că, în final, nu de banii noștri e atâta nevoie, cât de o fărâmă de omenie sub sutană. Până când „colegu’” și „țârcovnicul” vor fi mai importanți decât tăcerea și respectul în fața suferinței, vom continua să vedem cum bisericile se umplu de aur, dar se golesc de oameni. Dumnezeu nu are tarif, dar se pare că unii dintre funcționarii săi au uitat că Raiul nu se negociază la masa de pomană. Ne mai întoarcem spre altar sau plecăm privirea spre pământ, de rușinea lor?
În loc de concluzii,
Pe adresa redacției au venit foarte multe informații despre preoții din Râmnic, dar și din județ — informații cutremurătoare asupra cărora nu ne-am aplecat până acum. Trebuie să se știe că suntem la curent cu mult mai multe decât am ales să scriem astăzi, pentru că tot mai mulți oameni au prins curaj și ne-au adus la cunoștință abuzurile prin care au trecut. Am încercat să protejăm imaginea Bisericii, ca loc sfânt, dar când acest „negru” se extinde și devine regulă, nu mai putem tăcea.
