1,187 total views
Testamentul politic lăsat de întemeietorul Rusiei moderne, Ţarul Petru cel Mare, a fost ca Rusia să obţină ieşirea la gurile Dunării, la Marea Mediterană şi implicit la Oceanul Atlantic. Acest testament politic a fost urmat cu sfinţenie atât de urmaşii ţarului, de conducătorii comunişti cât şi de actualii conducători ai Federaţiei Ruse.
Nu a existat vreo acţiune externă purtată de imperiul ţarist, URSS, sau Federaţia Rusă care să nu aibă ca şi coordonate aceste ţeluri. Dacă ieşirea la gurile Dunării fusese rezolvată la un moment dat de către Stalin, prin raptul teritorial din iunie 1940 când Basarabia , Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa au fost luate din componenţa României şi alipite la URSS, Mediterana şi ieşirea la Oceanul Atlantic au ramas încă vise
Occidentalii, ajutaţi de americani au căutat începând cu 1945 încoace să îi ţină pe ruşi în graniţele avute înainte de 1940.
Iniţial, aliaţii occidentali au recunoscut dreptul URSS de a stăpâni partea din Polonia, ocupată la 17 septembrie 1939, respectiv vechiul oraş polonez Liov ( actualul oraş ucrainean, LVOV). De asemenea, URSS a primit secularul oraş german Konigsberg ( oraşul lui Kant), actuala enclavă rusă Kaliningrad. Aliaţii occidentali, la presiunea URSS au dat în 1945 Poloniei în compensarea teritoriului înglobat în URSS, landurile germane din Prusia Orientală: Branderburg, Silezia, Pomerania, linia de demarcaţie între cele două ţări, Germania şi Polonia, stabilindu-se pe linia Oder-Neisse.
Aceste schimburi teritoriale au declanşat cea mai mare dizlocare de populaţie din Europa modernă, respectiv cca. 12 milioane de germani, au fost alungaţi din zona ocupată de Polonia într-un singur an, iar patru milioane de polonezi au fost alungaţi de ruşi din regiunea Liov.
Această “pax romana” se pare că a rezistat până în ianuarie 2014, când pe fondul mişcării protestatare de pe Euromaidanul din Kiev, ideea dezmembrării Ucrainei a prins contur. Uniunea Europeană şi NATO au mizat pe faptul că pot repeta primăvara “portocalie” din 2004, în sensul că pe fondul mişcării populare, Ucraina va face tranziţia din spaţiul ex-sovietic, în spaţiul comun European. Acest lucru ar fi dus la pierderea de către Federaţia Rusă a controlului asupra gurilor Dunării. Cu doi ani înainte, Uniunea Europeană şi NATO sau implicat în războiul civil din Siria, încercând debarcarea preşedintelui sirian Bashar al – Assad, un fidel al Federaţiei Ruse, care a permis ruşilor să-şi organizeze o bază navală în portul sirian Tartus de la Marea Mediterană.
Simţindu-se ameninţaţi, rusii au reacţionat în stilul lor caracteristic:
Au lovit fulgerător şi în forţă prima dată în Siria, ajutând armata guvernamentală să zdrobească revolta populară. În martie 2014, au desprins Crimeea din componenţa Ucrainei printr-o invazie care a semănat până la identitate, cu invazia României din 1989. În prezent, ruşii sunt aproape să desprindă toată partea de Est şi Sud a Ucrainei, inclusiv portul Odessa, pentru a-şi asigura controlul asupra gurilor Dunării. Şi o să reuşească, deslipind şi de la Republica Moldova, Transnistria, profitând de răspunsul ”anemic” al Uniunii Europene şi NATO.
Asupra României nu planează spectrul unui conflict militar cu Federaţia Rusă , ştiut fiind faptul că articolul 5 din carta NATO, stabileşte întrajutorarea militară a alianţei pentru orice stat membru atacat de un stat terţ. România se poate confrunta cu un război economic dus cu marea finanţă rusă, care din păcate are câteva poziţii strategice în România:
-industria de aluminiu (combinatul Alro Slatina) este în proprietatea ruşilor;
-o serie de combinate siderurgice, industria grea, sunt de asemenea în mâna afaceriştilor ruşi;
-producătorul şi distribuitorul rus Lukoil deţine rafinăria de la Teleajen şi peste 300 de staţii de distribuţie a produselor petroliere pe teritoriul României;
-colosul Gazprom prin sucursala sa de la NIS din Serbia, a concesionat în judeţele Timiş şi Arad sute de hectare şi teren pentru prospecţiuni în vederea extragerii gazelor de şist;
-tot Gazprom prin aceeaşi filială din Serbia a construit peste 60 de staţii de distribuţie de produse petroliere în Oltenia, Transilvania şi Banat.
Din aceste considerente, Uniunea Europeană ar trebui să-şi îndrepte eforturile financiare în primul rând spre România şi Polonia, ţările aflate în contact direct cu Federaţia Rusă. Succesul ideii politice numită Uniunea Europeană, stă acum în crearea siguranţei economice şi politice din aceste două ţări, vecine cu colosul de la răsărit.