Vâlcea pare să fi devenit, în ultimii ani, mai degrabă un decor pentru strategii de imagine decât un șantier real al dezvoltării.
În timp ce spațiul public este inundat de materiale de promovare care prezintă o administrație modernă, realitatea tehnică ne arată un contrast frapant. Asistăm la o epocă în care marile investiții sunt încredințate unor entități cu resurse umane limitate, care abia dacă ar putea gestiona o lucrare de întreținere, darămite construcția unui spital. În acest zgomot de fond, județul riscă să rămână captiv într-o competiție a „hârtiilor”, în timp ce capitolul execuție rămâne la coada priorităților.
Trăim o perioadă în care succesul administrativ se măsoară în vizualizări pe rețelele de socializare, nu în kilometri de drum rapid. Ni se prezintă dotări de ultimă generație și standarde europene în comunicate pline de entuziasm, însă pe teren, izolarea infrastructurii rămâne aceeași. Suntem, din păcate, martorii unui model de management în care proiecte de milioane de euro sunt atribuite unor asocieri de firme care par să aibă mai mulți consultanți decât personal de execuție. Apare astfel o dilemă firească: urmărim cu adevărat consolidarea infrastructurii de sănătate sau suntem doar martorii unui flux financiar către parteneri de afaceri din afara județului, în timp ce resursele proprii sunt lăsate în paragină?
Liniștea unei opoziții absente!
Întrebarea legitimă este: unde sunt vocile critice? Se pare că în Vâlcea s-a instaurat o formă de „armistițiu” nefiresc. O parte din mecanismele de control social par să fi acceptat un rol pasiv, iar vocea celor care ar trebui să monitorizeze puterea este tot mai slabă. În tot acest timp, tinerii noștri primesc drept „mari realizări” procese administrative banale, cum este actualizarea dosarelor pentru locuințe sociale, o procedură de rutină care este prezentată publicului ca un act de generozitate politică. Modelul de comunicare este previzibil: succesele aparțin exclusiv decidenților locali, în timp ce eșecurile sau întârzierile sunt întotdeauna responsabilitatea „centrului” sau a Bucureștiului. Vedem cum identitatea constructorilor importanți este adesea lăsată într-o zonă de umbră, în timp ce comunicarea oficială se rezumă la transmiterea unor răspunsuri birocratice care ne confirmă, politicos, că marile proiecte de infrastructură sunt încă blocate în faza studiilor de prefezabilitate.
Județul riscă să devină prizonierul unei viziuni care se crede de neînlocuit, dar care, în esență, consumă cea mai prețioasă resursă: „Timpul”. În timp ce resursele sunt canalizate spre proiecte cu vizibilitate imediată dar cu fundamente fragile, o întreagă generație de vâlceni alege să plece, refuzând să mai creadă într-o dezvoltare care se vede bine doar prin filtrul camerei de filmat. Adevărata măsură a unei administrații nu se găsește în confortul birourilor sau în montajul clipurilor de PR. Ea se vede în capacitatea reală de a susține un șantier cu oameni calificați și în curajul de a pune interesul public deasupra strategiei de imagine. Restul rămâne doar o formă de machiaj administrativ, aplicată peste o realitate care are nevoie de soluții, nu de iluzii.
În loc de concluzii…
În timp ce paginile oficiale de socializare ne prezintă un județ aflat într-o continuă „efervescență” investițională, realitatea din contabilitatea instituțiilor subordonate pare să spună o cu totul altă poveste. Poate cea mai fidelă radiografie a situației actuale vine chiar de la cetățenii care observă discrepanța uriașă dintre discursul public și viața de zi cu zi. Redăm mai jos comentariul unui cititor, care sintetizează amar „performanța” administrativă a ultimului an:
„Glumiți, probabil… economia județului ‘duduie’ doar în clipurile de prezentare. În realitate, haideți să privim lista restanțelor pe care Consiliul Județean le târăște după el din anul trecut: * Contribuțiile către stat, neplătite de 4 luni pentru cei 1200 de angajați ai DGASPC; * Sumele vitale acordate copiilor care părăsesc sistemul de protecție socială la împlinirea vârstei de 18 ani; * Salariile restante ale angajaților RAJDP, oamenii care muncesc în teren; * Drepturile salariale ale personalului din muzee. În acest context, suntem cu toții curioși: după ce se vor acoperi aceste găuri negre din trecut, ce anume mai rămâne, de fapt, din bugetul județului pentru anul acesta?”
Adevărata întrebare nu este cât de bine se filmează un proiect, ci cum s-a ajuns ca instituții esențiale să fie aduse în pragul blocajului financiar. Vâlcea are nevoie de cifre reale în buzunarele oamenilor, nu de cifre virtuale pe ecranele telefoanelor.
