Tehnica de „drept la replică” transformată în act de acuzare și lecție de jurnalism este veche de când lumea. Este o formă clasică de intimidare prin limbaj juridic, menită să „înghețe” pixul jurnalistului.
Publicația noastră a primit recent un „drept la replică” din partea societății ALTIMATE SRL, ca urmare a articolului în care semnalam costul achiziției stațiilor de autobuz din Râmnicu Vâlcea. Deși am publicat integral punctul de vedere al companiei, conform normelor profesionale, nu putem trece cu vederea tonul imperativ și încercarea de a ne „reeduca” editorial.
Banii publici nu au „proprietar”, au doar beneficiari – cetățenii!
Prima lecție pe care corporația încearcă să ne-o predea este cea a „originii banilor”. Ni se reproșează că am omis să spunem că sunt fonduri PNRR și că am scris „bani publici”. Pentru rigoarea informației: fondurile europene sunt, prin definiție, bani publici. Faptul că vin de la Bruxelles și nu din impozitul pe clădiri din Râmnic nu îi transformă în bani privați și nici nu îi sustrage analizei publice. Indignarea noastră privind costul de 38.000 de euro/ stație rămâne valabilă, indiferent de „buzunarul” din care pleacă plata. Este dreptul presei și al cetățeanului să se întrebe dacă un ansamblu de infrastructură, fie el și „inteligent”, justifică o astfel de sumă într-un context economic în care prioritățile sunt multiple.
Despre link-uri, transparență și „intenții deliberate”
Compania ne acuză de „alegeri deliberate” pentru a induce în eroare. Este o afirmație cel puțin hazardată. În corpul articolului incriminat, am inserat link-ul direct către platforma de achiziții publice, unde orice cititor putea vedea absolut toate detaliile: sursa de finanțare, caietul de sarcini și specificațiile tehnice. A acuza un jurnalist că „ascunde” informații, în condițiile în care acesta oferă sursa primară prin link direct, este o contradicție logică. Rolul presei este să interpreteze datele publice, să pună întrebări și, uneori, să folosească ironia pentru a sublinia un contrast izbitor între costuri și așteptările cetățeanului.
Cine ne dă lecții de „punct de vedere”?
Ni se reproșează că nu am cerut punctul de vedere al companiei. Reamintim partenerilor noștri de dialog că articolul a fost o știre despre o achiziție publică deja finalizată, nu o anchetă jurnalistică sau un reportaj de investigație sub acoperire. Datele erau publice, oficiale și asumate de autoritatea contractantă. Mai mult, într-o țară în care instituțiile statului și companiile de anvergură răspund solicitărilor presei adesea după termenele legale sau prin comunicate șablonizate (dacă răspund!), a pretinde consultarea prealabilă pentru a comenta un preț afișat pe SEAP este o pretenție de control editorial, nu de transparență.
Libertatea de a asocia fapte publice
În ceea ce privește asocierile cu grupuri de firme sau nume menționate în presa centrală, jurnaliștii nu fac decât să coreleze informații care circulă deja în spațiul public. Istoricul unei companii și conexiunile sale fac parte din profilul public al oricărui participant la licitații pe banii statului. Înțelegem nevoia companiilor de a-și proteja imaginea, dar nu acceptăm intimidarea prin amenințări cu instanța pentru simplul fapt că am îndrăznit să analizăm un preț. „Timpul de Vâlcea” nu scrie la dictarea departamentelor de comunicare corporativă. Vom continua să urmărim cum este cheltuit fiecare euro public în acest oraș, fie el „european” sau „local”, și vom continua să ne mirăm, cu sau fără ironie, de prețurile care „fac cafeaua” doar în actele oficiale, nu și în viața reală a călătorului care așteaptă autobuzul în ploaie.
Lecții de profesionalism dintr-un document… anonim?
Nu putem să nu remarcăm o ironie savuroasă în modul în care marea corporație ALTIMATE a ales să ne „sancționeze” editorial. În timp ce suntem acuzați de grave prejudicii și ni se predau lecții de deontologie de la înălțimea unei societăți cu pretenții europene, dreptul la replică ne-a parvenit sub forma unui simplu fișier Word. Fără un antet oficial, fără o ștampilă care să ateste proveniența documentului și, mai ales, fără nicio semnătură asumată de o persoană cu nume și prenume. Ni se răspunde sec, sub semnătura generică a unei „Direcții de Comunicare Corporativă”, de parcă am fi buni doar să le publicăm nemulțumirile, nu și să primim un document oficial, asumat, așa cum cere rigoarea unei corespondențe între entități profesionale. Se pare că, în viziunea lor, o „fițuică” locală nu merită nici măcar efortul unei semnături, dar merită, în schimb, pagini întregi de amenințări cu instanța. Această atitudine spune mai multe despre respectul lor față de presă și transparență decât orice comunicat poleit în limbaj corporatist. Mai mult, pe site-ul oficial nu am regăsit adresa de mail indicată pentru „informații suplimentare despre proiectele și activitatea companiei” ori secțiunea dedicată „direcției de comunicare corporativă”, iar compania nu este parte a grupului UTI, deși toată presa națională menționează acest lucru….
În loc de concluzii,
Este fascinant de observat cum, ori de câte ori atingem subiecte sensibile legate de achiziții publice sau cheltuirea banilor cetățeanului, această „fițuică” devine brusc o lectură obligatorie pentru departamentele de comunicare de la nivel național. Se pare că informația circulă la fel de „inteligent” ca stațiile de autobuz proaspăt adjudecate: pleacă dintr-o publicație locală și ajunge pe mesele mari din București, provocând drepturi la replică lungi cât un caiet de sarcini. Dacă am fi fost irelevanți, tăcerea lor ar fi fost asurzitoare. Faptul că ni se răspunde cu amenințări juridice și lecții de deontologie de la cel mai înalt nivel este cea mai clară confirmare că ne facem meseria corect. Jignirile rămân la cei care nu au argumente, în timp ce faptele – și cifrele – rămân în atenția publicului. Noi nu facem „jurnalism de paradă”, ci punem întrebările pe care alții se tem să le rostească. Și, după cum se vede, cineva ascultă cu mare atenție.
