2,677 total views
Sic transit gloria mundi!
1990 a însemnat primul an în care România a funcţionat ca o democraţie. În scurt timp, pe scena politică românească, au apărut peste 250 de partide. Unele mai năstrujnice ca altele.
Vă mai amintiţi de Partidul Liber Schimbist al lui Cazimir Ionescu sau de Uniunea Naţional Liberală a domnului Brătianu ( zis Cartof)? Echilibrul pe scena politică era creat de FSN-ul domnului Ion Iliescu, PNŢCD-ul domnilor Ion Raţiu şi Corneliu Coposu şi PNL-ul domnului Radu Câmpeanu.
Primul ministru, domnul Petre Roman, era răsfăţatul sorţii, fiind politicianul cu cea mai mare cotă de simpatie în rândul reprezentantelor sexului frumos. Din păcate, domnul Petre Roman a luat o serie de măsuri economice care au deschis larg uşile procesului de distrugere economică a ţării.
În luna februarie 1990, părţile sociale deţinute de muncitori în intreprinderile unde lucrau, le-au fost restituite, situaţie care a dus la o gravă decapitalizare a unităţilor economice româneşti. Din punct de vedere legislativ, funcţiona celebrul CFSN, redenumit ulterior, Parlament cu două camere, respectiv Camera Deputaţilor şi Senat.
În martie 1990, la Târgu Mureş, aveau loc primele şi din fericire, ultimele manifestări rasiale şi xenofobe din România, iar minoritatea maghiară s-a încleştat în lupta de stradă cu majoritatea românească pe străzile frumosului oraş (Târgu Mureş). Tot atunci, a apărut primul martir român postdecembrist, Mihăilă Cofariu, omul lovit cu bestialitate de extremiştii maghiari până la intrarea în comă.
Viaţa politică a fost ca într-un film de desene animate până în 20 mai 1992 ( Duminica Orbului), când FSN-ul şi-a zdrobit literalmente adversarii politici, obţinând peste 85% din voturile valabil exprimate. Marii perdanţi au fost atunci Ion Raţiu şi PNŢCD-ul, precum şi Radu Câmpeanu şi PNL-ul. Cine îşi mai aduce aminte de distinsul domn Ion Raţiu, de accentul său englez şi de nelipsitul papion ? A rămas înscrisa, în analele istoriei politicii române, gândirea acestui om politic care, la un moment dat, a spus: “ eu fac politică pentru ca să-i dau omului de pe stradă libertatea de a mă înjura”.
1990 a însemnat şi fenomenul Piaţa Universităţii.
Timp de peste 50 de zile, rotonda din faţa Teatrului Naţional Bucureşti şi a Universităţii Bucureşti, a fost ocupată de oameni care-şi doreau un alt parcurs pentru România, un parcurs accelerat spre capitalism şi democraţiile occidentale. Din păcate, zilele de 13, 14, 15 iunie 1990, vor rămâne în istorie ca nişte pagini negre ale democraţiei româneşti, fiind zilele în care românii s-au bătut cu românii, iar ura a fost sentimentul predominant pe străzile Bucureştiului. Agresarea studenţilor şi profesorilor Universităţii Bucureşti de către mineri, a reprezentat un vis urât al poporului român. Din păcate, la nici un an de zile, în 1991, minerii urmau să vină din nou în Bucureşti şi să înlăture de la putere Guvernul condus de Petre Roman.
1990 a însemnat şi sfârşitul Pieţei Unite al ţărilor socialiste şi comuniste CAER.
Acest lucru a însemnat o pierdere pentru România, CAER-ul fiind principalul partener economic al României, ţara noastră pierzând brusc nişte Pieţe de desfacere asigurate, în special Piaţa URSS. Pentru că tot am vorbit de marele vecin de la est, să nu uităm şi de Tratatul de cooperare economică încheiat între România şi URSS în 1991, în luna iunie, între Ion Iliescu şi Mihail Korbaciov, cu două luni înainte de deztrămarea URSS.
Acest lucru a rămas ca o pată neagră în CV-ul preşedintelui Ion Iliescu.
1991 a însemnat şi prima privatizare a unei importante întreprideri româneşti
– IUCFOR SA Râmnicu Vâlcea, fiind cumpărată de grupul francez Genoyer. Una din cele mai complete şi mai utilate uzine româneşti, cu pieţe de desfacere atât în est cât şi în vest, a fost cumpărată de nişte clienţi francezi care aveau însă o mare calitate – erau sponsorii principali ai preşedintelui francez Fracois Mitterrand.
1991 a însemnat prima tentativă de revenire a teritoriilor româneşti de peste Prut la patria mamă.
În vara lui 1990, apărea “Podul de Flori”, unde s-au întâlnit preşedintele Ion Iliescu şi Mircea Snegur. Din păcate, cei doi oameni de stat nu au reuşit să concretizeze acest moment unional. Un an mai tarziu, Republica Moldova începea un război secesionist cu regiunea transnistreană, cu implicarea directă a armatei a 14-a ruse, cantonată în Transnistria şi condusă de celebrul general rus Alexandr Lebed.
1991 a însemnat şi apariţia primei legi a fondului funciar, celebra LEGE 18/1991.
Apariţia acestei legi a dus la dispariţia CAP-urilor şi la apariţia a sute de procese pentru teren, procese care au blocat ani buni instanţele de judecată româneşti.
Concluzionând, 1990 – 1992 a reprezentat o etapă de pionierat a democraţiei româneşti, presărată cu multe momente dificile, care din păcate, nu au fost tratate cum trebuie de conducătorii noştri şi au înscris România pe o pantă descendentă de stopare a dezvoltării şi de involuţie economică şi socială.