Multe din bisericile din Vâlcea sunt construite în fundul pământului
Ultima biserică subterană ridicată în Vâlcea este cea din Salina de la Ocnele Mari. Până la ea, însă, stau mărturie a cucerniciei dusă la extrem alte biserici şi chilii de sfinţi adăpostite de adâncurile pământului. Trei dintre acestea atrag şi acum mii de vizitatori anual, chiar dacă noul lăcaş de cult din mina de sare de la Ocne promite să îmbine divertismentul cu spiritualitatea.
Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul
Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, aflată în purtarea de grijă a maicilor de la Mănăstirea Bistriţa – judeţul Vâlcea, ocupă un loc particular printre celelalte peşteri din ţara noastră. Numele acesteia nu vine de la locul de nevoinţă al sfântului, ci de la faptul că aici se adăposteau, în vreme de necaz, Sfintele sale Moaşte. Aspectelor naturale, ca poziţia între stânci abrupte, drumul greu accesibil şi intrarea caracteristică, se adaugă şi importantul rol avut în istoria poporului român, împletindu-şi existenţa cu viaţa strămoşilor noştri. Chiar în prima atestare documentară, ea apare ca loc de adăpost şi refugiu în faţa urgiilor revărsate peste glia străbună. La început, vatra de sihăstrie a pustnicilor de pe Valea Bistriţei, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul devine, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, salvatoarea tezaurului şi a locuitorilor sfintei mănăstiri fondate de boierii Craioveşti. Galeriile întunecoase răsfirate înlăuntrul ei, amenajate cu multă iscusinţă de călugării bistriţeni, devin cele mai sigure tainiţe pentru comorile de artă, documente ctitoriceşti şi voievodale, creaţii culturale şi de spiritualitate ortodoxă. Fără ea, „multe dintre comorile păstrate s-ar fi risipit ca cele din alte mănăstiri”, afirma Alexandru Odobescu. De-a lungul istoriei, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul ocroteşte viaţa unor personalităţi ilustre şi oferă spaţiu de pustnicie pentru numeroşi călugări, retraşi în acea singurătate, unde practicau asceza monahală şi creau valoroase opere culturale, iar în bisericuţele din stâncă, oficiau sfintele slujbe pentru folosul întregii omeniri. Potrivit unei tradiţii consemnate de arhimandritul Chiriac Râmniceanu, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul a fost descoperită de „un cioban vânător, mai înainte de a fi fost zidită sfânta Mănăstire Bistriţa”. Cunoscută din vechime, documentar este menţionată abia la începutul secolului al XVII-lea. De atunci şi până astăzi, numeroşi oameni de ştiinţă şi cultură au făcut interesante comunicări despre acest spaţiu subteran, bogat în evenimente istorice şi trăiri spirituale, aparţinând strămoşilor noştri.
Chilia sihaştrilor Daniil şi Misail de la Turnu
În veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, aici s-au retras câţiva călugări de la Mănăstirea Cozia. Au trăit în colibe de lemn, într-o sărăcie deplină. Doi dintre ei, sihaştrii Daniil şi Misail, şi-au săpat chilii în stâncă, unde au trăit timp de 20 de ani în condiţii aspre, pentru a ajunge la desăvârşire. Chiliile sunt de mărimea unei camere, iar astăzi adăpostesc în ele câteva icoane şi lumânări. Printre crăpăturile foarte fine ale pereţilor duri de stâncă oamenii au înfipt bănuţi şi acatiste.
Peştera Cuviosului Antonie de la Iezer
Pe valea râului Cheia, schitul Iezer atrage şi acum turişti atât pentru liniştea oferită de peisajul edenic de la Poalele munţilor Buila, cât şi prin istoria schiminicului din vremea lui Matei Basarab şi a Brâncoveanului, părintele Antonie. Fost neguţător înstărit, Antonie s-a retras apoi în preafrumoasa pustietate a Iezerului din Vâlcea. Atât de dornic de a urma exemplul lui Iisus s-a arătat Cuviosul Antonie, încât s-a răstignit de bună voie. După o activitate de câţiva ani în care repară întreg aşezământul călugăresc, o solicitare respinsă de Episcopul Ilarion de a-i acorda dreptul de a pleca la muntele Athos îl convinge pe Antonie să îşi clădească un loc de refugiu. Astfel, într-o poieniţă, mai sus de schit, îşi sapă o chilie în roca dură a muntelui, retrăgându-se apoi acolo pentru tot restul vieţii.
Prima biserică creştină atestată pe teritoriul României este cea a Sfântului Andrei, protectorul României, întemeiată într-o peşteră din Dobrogea. Aşezămintele de cult din subteran sunt tipice pentru creştinismul timpuriu. Vicisitudinile istoriei i-au forţat pe români să îşi găsească refugii de acest gen chiar şi în perioade în care în Vestul Europei perioada prigoanei părea deja o legendă.
Biserica din Salina Ocnele Mari, cea mai mare din subteran
La peste 200 de metri adâncime, într-un spaţiu amenajat special pentru tratament şi petrecerea timpului liber, pe o suprafaţă de aproximativ 20.000 de hectare, prea puţini s-ar aştepta să găsească o biserică şi cu atât mai puţin să descopere cel mai mare lăcaş de cult amenajat într-o salină din România. Vorbim despre biserica cu hramul Sfintei Muceniţe Varvara din Salina Ocnele Mari, singura de acest gen unde slujbele se ţin ca în orice altă biserică.
În aceste condiţii, turiştii din întreaga ţară se arată tot mai apropiaţi de bisericuţa amenajată în salina Ocnele Mari. Şi chiar dacă nu şi-ar fi imaginat ca în subteran să găsească un loc de rugăciune, totuşi, turiştii recunosc că sunt încântaţi de ceea ce descoperă sub adâncuri.
Slujbe susţinute în permanenţă
Cei care slujesc aici susţin că nu le-a fost deloc greu să accepte ideea de a face slujbe în mod obişnuit. „Biserica, atunci când a fost făcută, a fost arondată parohiei noastre, care este la suprafaţă, iar noi eram deja doi, aşa că nu a fost nicio problemă în a asigura permanenţă în acest loc. Aici avem program ca la orice biserică obişnuită, duminică de duminică, la sărbătorile din cursul săptămânii”, ne spune preotul Bogdan Nistor. Mai mult, acesta se arată încântat de slujbele care se ţin aici şi ne dezvăluie cu mare bucurie că, în cursul anului trecut, o româncă a ales să îşi unească destinele cu un spaniol chiar aici, în subteran. „Am făcut cununii, botezuri. Am oficiat chiar şi o cununie între o româncă şi un spaniol şi consider că nu este nimic deosebit faţă de ceea ce este afară”, mai spune preotul.
Centru de pelerinaj
Biserica din salina Ocnele Mari s-a bucurat în scurt timp de la deschiderea acestui spaţiu amenajat şi de un mare pelerinaj. Anul trecut, peste 6.000 de mineri transformând acest lăcaş de cult într-un adevărat centru al creştinităţii. „Cum biserica poartă hramul Sfintei Muceniţe Varvara şi este ocrotitoare a minerilor, anul trecut, în luna mai, au venit din Grecia moaştele Sfintei Muceniţe. Le-am avut aici trei zile, iar pentru mineri, în special, a fost un eveniment deosebit, mai ales pentru că ei lucrează în condiţii grele şi au un sentiment religios mai profund decât ceilalţi credincioşi”, ne-a mai dezvăluit părintele Bogdan. Acesta a ţinut să menţioneze că asemenea evenimente religioase ar mai putea avea loc în biserica din adâncuri, însă organizarea lor presupune eforturi numeroase din partea mai multor instituţii.