32 total views

Primul ministru, Victor Ponta, a venit în Plenul Senatului ieri, 17 iunie 2014, în timpul festivităţilor generate de împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Senatului României, făcând propunerea ca foştii preşedinţi ai României, după încheierea mandatului prezidential să devină senatori pe viaţă. Propunerea a fost inspirată din modelul italian, unde preşedintele Republicii Italiene, la sfârşitul mandatului prezidenţiabil, devine automat senator pe viaţă în Senatul Italian.

Această propunere ni se pare corectă şi binevenită în recunoaşterea meritelor pe care ocupantul funcţiei prezidenţiale o are în dezvoltarea democraţiei oricărui stat. Indiferent câte probleme negative au ridicat mandatele domnilor Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, considerăm că aceştia au dreptul şi pot să facă parte din Camera Superioară a Parlamentului. Experienţa funcţiei prezidenţiale poate fi de bun augur pentru reglarea bunului mers al Camerei Superioare a Parlametului Român. Şi pentru că a venit vorba de dezbaterile pe această problemă, am vrea să ne exprimăm şi un punct de susţinere al sistemului parlamentar bicameral.

Cele 28 de state membre ale Uniunii Europene sunt împarţite la jumătate – 14 state au sistem parlamentar unicameral şi 14 bicameral. Statele cu vechi tradiţii democratice şi puternic dezvoltate din punct de vedere economic, cum ar fi Germania, Marea Britanie, Franţa, Spania, Portugalia, sunt adeptele sistemului bicameral. În ceea ce priveşte România, din punct de vedere istoric, Parlamentul nostru, încă de la înfiinţarea lui de pe timpul lui A.I. Cuza, a fost bicameral. Singura excepţie o reperezintă cei 45 de ani de comunism când Parlamentul a fost unicameral ( Marea Adunare Naţională). Diferenţa dintre cele două sisteme, unicameral şi bicameral în România, a fost practic diferenţa dintre democraţie şi dictatură.

Regele Carol al II- lea, în 1938, dorind să conducă autocrat România, a dizolvat Parlamentul, singurul for care se opunea ideilor sale de conducere absolutistă a ţării. Conducătorii comunişti ai României, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu şi-au organizat câte un Parlament unicameral marionetă, unde activiştii de partid, nişte aplaudaci de serviciu, se extaziau în faţa gândirii “geniale” a celor doi conducători comunişti. 45 de ani, Parlametul unicameral al României, nu a reprezentat altceva, decât un for unde se bătea din palme şi se accepta ideea conducătorului suprem.

Perioadele în care România a avut Parlament bicameral, 1864-1938 şi 1990 până în prezent, au reprezentat în fond ani, în care în România, democraţia ca sistem politic şi social, a existat. Chiar dacă în prezent unii critici ai modului bicameral parlamentar susţin că Senatul ar avea aceleaşi prerogative cu Camera Deputaţilor, considerăm că ei se înşeală. Senatul a fost, este şi va fi Camera Superioară a Parlamentului românesc, cea investită cu obligaţia de control a legilor emise de Camera Deputaţilor, asta fiind esenţa bicameralismului.

Considerăm că un Parlament unicameral nu ar fi altceva decât o roată de transmisie a unui eventual preşedinte cu tendinţe dictatoriale, care ar putea beneficia şi de sprijinul unui partid ce ar putea avea majoritatea într-un Parlament cu o singură Cameră. Şi atunci, nu credeţi că democraţia ar fi în pericol? În România, unde derapajele de gândire de la democraţie la dictatură sunt frecvente, diferenţa poate fi făcută numai de rezistenţa unui Parlament bicameral în faţa unei gândiri dictatoriale.

De aceea, urăm, La mai mulţi ani!, Parlamentului bicameral şi vă reamintim dragi cititori o zicală veche la fel ca şi democraţia : “democraţia este scumpă şi costă mulţi bani, dictatura este cumplită şi costă vieţi”.

 

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Raspunde la urmatoarea intrebare inainte de a posta * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.