1,178 total views
OPINIE CRISTIAN HOSTIUC, DIRECTOR EDITORIAL ZF
Joi, aşteptând la redacţie să plece ziarul în tipar, zapând programe, am rămas câteva minute pe Pro TV, unde era un nou episod din „Las Fierbinţi”, serialul care în săptămâna anterioară făcuse obiectul unor remarci la vârful elitei noastre financiare, din partea guvernatorului BNR Mugur Isărescu – – „Dacă am lua doar Bucureştiul, şi mâine am intra în euro. Dar ce facem cu Las Fierbinţi sau alte locuri la 100 km? Şi ele trebuie să intre în zona euro” – şi apoi ca o replică din partea bancherului Mişu Negriţoiu, ING – „Ipocrizia cu Las Fierbinţi”.
Eu am picat pe o secvenţă absolut fabuloasă despre „muncă”. Personajul interpretat de Maia Morgenstern a oferit nepoatei ei din film şi prietenului ei soluţia să meargă la muncă, dacă vor bani. Nepoata şi prietenul se gândeau să facă o nuntă ca să facă rost de bani. Iar replica unuia dintre ei a fost genială: „Da’ de ce să mă duc la muncă?… Să râdă lumea de mine? Să venim obosiţi?!”.
În spatele acestor replici, care sunt luate din viaţa de zi cu zi din ceea ce reprezintă la un nivel naţional Las Fierbinţi, stau nu numai cele două personaje, ca în film, ci 2,922 milioane de oameni identificaţi de Institutul Naţional de Statistică drept lucrători pe cont propriu – 1,755 milioane – şi lucrători familial neremuneraţi – 1,167 milioane. Pentru cei interesaţi, datele sunt la pagina 108 din Anuarul Statistic al României 2013. Din totalul populaţiei ocupate de 9,263 milioane, salariaţi avem 6,2 milioane (angajaţii oficiali – 4,7 milioane – plus 1,5 milioane angajaţi „la negru”), patroni 112.000, plus cei 2,922 milioane de mai sus. Adică o treime din cei care pot să muncească, nu muncesc mai deloc, dar există şi consumă.
Dacă ne afundăm puţin mai mult în statistică, din cei 2,922 de milioane de „lucrători pe cont propriu şi neremuneraţi”, 1,73 de milioane, adică 60%, au vârsta cuprinsă între 25 şi 54 de ani, adică sunt numai buni de muncă.
România este total dezechilibrată. La 20 de milioane de locuitori, avem 6,2 milioane de salariaţi (cei oficiali plus cei care muncesc la negru), care susţin din contribuţii 8 milioane de asistaţi social (din care 5,3 milioane sunt pensionari), iar din ce câştigă întreţin aproximativ 4 milioane de elevi şi studenţi. Nu ştim cei fac cei 2,922 milioane de „lucrători pe cont propriu” şi lucrători familial neremuneraţi. Oricum, calculele nu sunt la virgulă, dar cam aceasta este situaţia în mare. Plus că, din cei 6,2 milioane, salariaţi oficiali şi „la negru”, 3,2 milioane lucrează în sectorul privat, care în bună parte îi susţin pe cei de la stat.
De aceea contribuţiile de asigurări sociale, atât din partea angajatorului cât şi a angajatului, care mănâncă jumătate dintr-un salariu, nu pot să scadă.
Dar ce facem cu cei 2,922 milioane din Las Fierbinţi, care râd când trebuie să se ducă la muncă? Nu ştiu cum şi din ce îşi câştigă existenţa, muncesc în agricultură cu ziua, îşi cultivă pământul din jurul casei, dar până când statistica va veni cu un răspuns la aceste întrebări, poate guvernul s-ar gândi să îi impoziteze într-un fel sau altul cu 50 de euro pe lună, pentru că folosesc infrastructura şi serviciile de bază. S-ar strânge astfel 146 de milioane de euro pe lună, adică 1,75 miliarde de euro pe an. Cu banii aceştia s-ar putea reduce contribuţiile de asigurări sociale cu 5 puncte procentuale (600 mil. euro) şi cu patru puncte procentuale, de la 24% la 20%, TVA-ul (cam 1,1 miliarde euro). Cu aceste reduceri de CAS şi TVA, consumul ar avea o şansă să crească din nou, să reînvie un sector de retail naţional (nu supermarketurile), să se mişte puţin creditarea ca să dea o respiraţie „gură la gură” unui sistem bancar sufocat de neperformante şi lipsa restructurării, iar în final statul să ia mai multe taxe şi impozite.
Dar problema este că cei 2,922 milioane nu se aşteaptă să dea ei 50 de euro la stat pe lună, ci se aşteaptă să primească ei în fiecare an ajutoare sociale în faţă la primărie, când se dau, şi aşteaptă alegerile ca pe pâinea caldă ca să primească zahăr, mălai, făină, plus 300 de lei de om pentru un vot. De-ar fi alegeri în fiecare lună, în Las Fierbinţi.
Şi acesta este unul din motivele pentru care nu avem spaţiu fiscal pentru reducerea taxelor şi impozitelor.
Mişu Negriţoiu, preşedintele ING, spune pe blogul lui că Las Fierbinţi ridiculizează satul românesc. Este o ironie plăcută, dar din păcate amară şi plătită scump. Mugur Isărescu vrea ca şi Las Fierbinţi să intre în zona euro, ca Bucureştiul. Dar cum facem ca să nu râdă de noi şi alţii să plătească.