Se vorbește mult în oraș despre ziua de joi. Pe la colțuri, prin piețe, pe grupurile de Facebook, toată lumea pare să aibă o opinie despre noile taxe, despre cum se cheltuie banul public și despre chemarea la protest din fața Primăriei. Dar, dincolo de zgomotul postărilor, eu aleg să privesc acest moment simplu, ca un cetățean care își plătește dările și care vrea să vadă un viitor pentru copiii lui aici, în Râmnic. Mă întreb, adesea, cât de mult mai contează astăzi vocea noastră, a celor care muncesc de dimineața până seara.
Ne-am obișnuit atât de mult să strângem din dinți, să acceptăm deciziile luate „de sus” ca pe niște fenomene naturale, încât am uitat că o administrație – oricare ar fi ea – există doar pentru că noi, cetățenii, îi oferim încrederea și resursele noastre. Joi, la ora 12:00, nu este despre un partid sau despre un nume de politician. Pentru mine, ca vâlcean, este despre un exercițiu de sinceritate. Este momentul în care ne uităm în oglindă și ne întrebăm: ne mai pasă? Mai avem puterea de a cere explicații, civilizat și pașnic, pentru modul în care este gestionat buzunarul nostru comun? Într-o democrație sănătoasă, dialogul dintre cetățean și autoritate n-ar trebui să fie o excepție, ci o stare de normalitate.
Să ieși și să spui că o taxă este prea mare sau că un plan nu este clar nu e un act de răzvrătire, ci un act de responsabilitate. Tăcerea prelungită naște, de cele mai multe ori, indiferență, iar indiferența este cea care oprește dezvoltarea unui oraș mai mult decât orice criză economică. Nu știu ce se va întâmpla joi. Nu știu dacă „piața” va fi plină sau dacă doar vântul va bate prin fața instituției. Dar știu un singur lucru: indiferent de câți vor fi sau cine va vorbi, important este să nu uităm că acest oraș ne aparține tuturor. Administrațiile trec, politicienii se schimbă, dar noi rămânem aici să plătim facturile și să trăim cu deciziile luate astăzi. Joi, la ora 12:00, este pur și simplu despre noi. Despre cum ne vedem viitorul și despre cât de mult prețuim propria noastră voce. Restul… e doar istorie locală.
