Începem prin a vă face o punere în temă în ceea ce înseamnă obligațiile legale ale celor care pun pe piață produse ambalate. Legislația actuală, armonizată cu UE, are prevederi clare cu privire la responsabilitatea asupra deșeurilor reciclabile de ambalaje. Cine introduce în piață ( vinde primul în România) produse care au ambalaje este răspunzător pentru reciclarea acelor ambalaje după ce produsul a fost consumat.
Exemplul 1: când se vând 10 sticle cu apă minerală se naște obligația legală a producătorului sau importatorului (cel care a pus primul pe piață produsul, nu magazinul) să recicleze 6 sticle. Ținta de reciclare la sticlă este de 60% din ceea ce se pune pe piață. Exemplul 2: când se vând 10 PET-uri cu suc se naște obligația legală a producătorului sau importatorului (cel care a pus primul pe piață produsul, nu magazinul) să recicleze 2 sticle. Ținta de reciclare la PET este de 22% din ceea ce se pune pe piață.
Atunci când fabrica de conserve, dulcețuri, etc., livrează către rețelele de magazine prin care își vinde produsele se produce punerea pe piață a acestor produse. Se calculează și ce cantitate de ambalaje a fost introdusă pe piață, se calculează și țintele de reciclare. Din 10 borcane fabrica este obligată să răspundă pentru reciclarea a 6 borcane. Dacă nu dovedește că a reciclat cantitatea minimă legală, Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) calculează și impune o contribuție de 2.000 lei/tonă pentru tot ceea ce contribuabilul nu a reciclat.
Cu alte cuvinte, dacă fabrici și vinzi 10 borcane cu dulceață trebuie să îți colectezi înapoi și să reciclezi 6 borcane – ambalajele. Cine face bani pentru că vinde trebuie să-și recicleze 60% din ambalaje, la sticlă. Pentru ambalajele PET ținta este de 2 PET-uri din 10 vândute, 22%. Pentru producătorii de calibru, obligațiile de reciclare sunt importante, iar sumele sunt consistente. O fabrică poate pune pe piață cantități însemnate de ambalaje, un borcan cântărește mult în comparație cu produsul conținut.
Cantitățile ajung la mii de tone și odată cu ele și țintele de reciclare, obligațiile legale. Dacă o fabrică vinde produse al căror ambalaj cântărește 10.000 tone ( 60.000 de borcane, spre exemplu), ea trebuie să recicleze 6.000 tone de sticlă de ambalaj. Dacă nu reciclează, contribuția obligatorie la stat este de 6.000 tone x 2.000 lei/tona = 12.000.000 lei. 12.000.000 lei pe an! La nivel național, cantitățile obligatorii de reciclat și implicit penalitățile (dacă nu se reciclează) sunt de ordinul sutelor de milioane de euro !!!
Dar, în cazul nostru, fabrica de conserve nu platește nimic către Fondul pentru Mediu pentru că prezintă dovezi că a reciclat această cantitate. Facturi de proveniență, facturi de transport, facturi de reciclare, avize, tot ce se cere! Ca să vă faceți o idee despre toată această “afacere”, în România producătorii și importatorii nu plătesc nimic penalizare la Fondul pentru Mediu. De ce? Pentru că își îndeplinesc țintele de reciclare. Conform raportărilor din anii precedenți producătorii și importatorii declară aproximativ 1 milion de tone de deșeuri reciclabile de ambalaj reciclate. Dar, surpriză! În evidențele de țară, de la INS, România nu reciclează mai mult de 3-400.000 tone de deșeuri de ambalaje pe an. Cu alte cuvinte, amenzi pentru nereciclare nu plătește nimeni, pentru că toți își fac țintele, dar în evidențele de țară e dezastru! Reciclarea este la pământ, nu se reciclează mai nimic!!!
Cum a reciclat fabrica de conserve cantitate de ambalaje de sticlă pe care o avea de reciclat? În episodul următor…
Acest articol a fost întocmit cu ajutorul unor operatori economici de tip OIREP – care se ocupă cu preluarea obligațiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje având ca scop organizarea și funcționarea sistemului de gestionare al ambalajelor și al deșeurilor de ambalaje, în numele operatorilor economici responsabili.