„OSTAŞI, VĂ ORDON: TRECEŢI PRUTUL!”

În urmă cu 75 de ani, la ora 12 a zilei de 22 iunie, sirenele din întreaga Românie anunţau un comunicat pe care conducătorul de facto al României, Mareşalul Ion Antonescu, îl făcea.

Invocând recuperarea teritoriilor preluate în mod arbitrar de URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov ( semnat la Moscova 23 august 1939), Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, Mareşalul Ion Antonescu ordona celor 19 divizii ale armatei române să treacă Prutul, şi să elibereze teritoriile româneşti vremelnic ocupate de ruşi.
Intrând în război alături de Germania hitleristă împotriva URSS şi a aliaţilor anglo-americani, Mareşalul Antonescu, înscria România într-un joc periculos al hazardului, în care puteam câştiga totul, sau puteam pierde totul.
Intrarea armatei române pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei, venea să repare onoarea acestei instituţii de tradiţie a românilor, care în vara lui 1940, părăsise aceste teritorii în fugă, netrăgând nici un foc de armă.

A fost singura dată când armata română s-a acoperit de ruşine, cedând fără luptă regiuni locuite de români. După 33 de zile, toate cele trei ţinuturi româneşti erau eliberate, iar armata română, alături de aliaţii germani, trecea Nistrul şi stabilea capete de pod în Transnistria. Din acest moment, participarea noastră în acest război, a început să întâmpine rezistenţă pe plan intern, principalele forţe politice PNŢ, PNL, PSD, prin vocile preşedinţilor lor, Iuliu Maniu, George Brătianu şi Constantin Titel Petrescu, solicitându-i Mareşalului Ion Antonescu, să oprească înaintarea armatei române în spaţiul rusesc.

Această poziţie politică a fost îmbrăţişată şi de o parte a corpului ofiţeresc. De-a lungul anilor, foarte multă lume a încercat să comenteze măsura luată de Mareşalul Ion Antonescu, de a continua alături de armata germană, înaintarea în spaţiul rusesc, până la dezastrul suferit în bătălia de la Stalingrad.

Există două variante:

Varianta pe care istoria o consemnează şi în care armata română a suferit la Stalingrad cel mai mare dezastru din istorie, pierzând între 19 noiembrie 1942 şi 2 februarie 1943, 175 de mii de luptători. În toată campania din Est, între 1941 – 1944, România a pierdut peste 600 de mii de soldaţi – morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. Ca un corolar al acestei participări, în februarie 1945 la Yalta, în Crimeea, aliaţii ne-au abandonat în mâna ruşilor, vorba unui cântec românesc: “ şi-am luptat, şi-am fost bătuţi, şi-am fost ocupaţi de ruşi!”.

Cea de-a doua variantă ar fi fost ca armata română să se oprească pe Nistru. Starea de cobeligeranţă cu URSS exista, pentru că noi îi atacasem la 22 iunie 1941.  Era clar că ruşii când ar fi ajuns înapoi pe Nistru nu ne-ar fi cruţat. Din acest punct de vedere hotărârea Mareşalului Ion Antonescu de a continua ostilităţile alături de Germania, în interiorul URSS, era corectă. Mai mult, să nu uităm exemplul Ungariei, care în 1944 a încercat să iasă din alianţa cu Germania, situaţie care a determinat ocuparea militară a Ungariei de către armata germană.

Suntem convinşi că şi România ar fi avut o soartă asemănătoare în 1941, dacă armata română s-ar fi oprit pe Nistru. Una peste alta, încercarea României de a-şi recupera regiunile răpite prin Tratatul Ribbentrop- Molotov, a fost corectă, iar alianţa cu Germania hitleristă a fost o încercare de conjuctură a şefului statului din acea perioadă, Mareşalul Ion Antonescu. De fapt, acesta a fost conştient la ce se înhăma, pentru că la procesul instrumentat împotriva lui, de autorităţile române în 1946, în momentul în care şi-a aflat pedeapsa ( pedeapsa capitală executată la 1 iunie 1946 la penitenciarul Jilava) acesta a spus: “dacă aş fi câştigat războiul, aş fi avut statui în fiecare oraş din această ţară, dar pentru că am piedut, va trebui să mor!”. Şi a murit cu demnitate comandând plutonului de execuţie, personal, executarea focului.

Ar fi bine măcar, dacă asăzi, 22 iunie 2016, ne-am gândi un moment la cei peste 600 de mii de bărbaţi români, căzuţi pe frontul de luptă din Rusia.